E o întîmplare a fiinţei mele
si atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternica decît mine, decît oasele mele, pe care mi le scrasnesti intr-o îmbrăţişare
mereu dureroasa, minunată mereu.

Sa stăm de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi
tampla de stele, pana cand
lumea mea prelunga si in nesfarsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curand.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cantece diferite, lovindu-se amestecandu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pamant,
una foarte de sus, aproape rupta
in infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt.